Eu te-am facut, eu te cresc!

Unii dintre noi nu au copii. Nu neaparat pentru ca nu pot, ci pentru ca aleg ca e mai bine asa. Au inteles ca firea pe care o au, timpul, cariera, stilul de viata, nu le permit sa se ocupe de un copil. Aceasta alegere mi se pare, in multe cazuri, un gest de responsabilitate. Bineinteles ca asta atrage infinitele: voi de ce nu faceti copii, am vrea sa avem si noi un nepotel, o sa fiti singuri la batranete. E alegerea lor si e demna de respect. Si curaj. Sa nu ai copii cred ca e si usor si greu. Sa ii ai, insa, iar pe urma sa nu fii in stare sa ii cresti frumos, este iresponsabil si uneori inuman.
DSC_4918_1500Daca l-ai facut, creste-l! Nu-l omori cu insistenta primara de a-i transmite cu orice pret viata nenorocita pe care, de cele mai multe ori, tu singur ai ales-o. Din neputinta, din teama, din comoditate, din orice. Sa ai copii si sa nu ii intelegi cu blandete, sa-i incarci cu frustrarile si durerile tale, sa nu-i iubesti neconditionat, este de neiertat. Un copil este un dar ce trebuie ingrijit si iubit cu gingasie, cu mangaiere, cu tot sufletul. Nu el al tau, ci al lui insusi si al lumii. Nu il faci pentru tine, pentru implinirea ambitiilor tale esuate sau a visurilor neimplinite. Viata ta impreuna cu el este o calatorie, una in care primesti si oferi, plangi si razi, cazi si te ridici, te sprijini si impartasesti, gresesti si iti ceri iertare. Si ierti! El e acel om mic care trebuie sa se faca mare. Sa-i cresti stralucirea fara griji, sa-l asculti, sa-i umfli bucuria, sa-l intelegi, sa-i infloresti sufletul, sa-i fii refugiu si sfetnic bun, om de baza, reper de incredere, partener de joaca si de lucru. Sa nu-l minti. Si sa-l ajuti sa se faca OM. Recunostinta sa nu o ceri, pentru ca ea va fi rezultatul cresterii si dedicarii tale, a modului in care el ti-a inteles mesajul si l-a apreciat.

Desi subiectul e amplu si parerile mult prea diverse, e o imagine care pur si simplu ma ingheata. Aceea de copil batut, plesnit, “atins” putin pentru ca a enervat, deranjat, gresit sau poate pentru simplul fapt ca exista. Nu pot sa nu-i spun macar atat parintelui lui: Atunci cand se uita la tine cu ochii mari, ingrozit ca a gresit, ce faci? Te napustesti asupra lui, fioros, pentru ca trebuie pedepsit? Tu ai simtit frica aceea profunda, cand te strangi in tine ca un arici, stomacul e tot inghesuit sub stern, iti tii ochii stransi pentru ca nici macar nu stii ce va urma? In clipa aceea, chiar daca l-ai plesni usor cu un ziar, ca si in cazul catelusilor, atitudineata ta e atat de infioratoare incat durerea fizica poate fi insesizabila in comparatie cu cea psihica. Nu la el este problema. Ci la tine! Slabiciunea ta, frustrarile tale, neputinta ta, nerabdarea, intoleranta, nepasarea, indolenta, inconstienta si toate lucrurile rele care iti orbesc mintea, vederea si iti tulbura sufletul. Esti bolnav! De viata ta, de cresterea ta, de aminitrile tale, de lasitatea ta, de neomenia ta, de TINE. Si nu-mi povesti despre iubire, iubirea inseamna altceva! TU! Om mare, ce ai face daca cineva te-ar scutura zdravan pentru o greseala, o vorba, o privire nepotrivita. Ti s-ar parea la fel de firesc ca atunci cand ii aplici o mica corectie copilului tau? Te-ai apara? Ai dreptul? Nu e obraznicie? E vorba despre tine, despre drepturile omului? Omul mare? Mult prea mare! Dar el, puiul tau, e mult prea mic…

Aminteste-ti de tine la varsta copilului tau. Ce faceai, ce simteai, ce-ti trecea prin minte, ce visai, ce doreai de la parintii tai? Apoi priveste-l prin ochii copilului care ai fost. Sa faci efortul asta pentru copilul tau. Si pentru tine!
Eu te-am facut, eu te cresc! Asa sa-(t)i spui. Cu iubire. Sincer, simplu, adevarat.

error: Conținutul este protejat !